Decembrie 2019 – 30 de ani de la decembrie 1989.
Comemorarea a 30 de ani de la o Revoluție însângerată (o Nuntă însângerată cu Moartea, ar fi spus Garcia Lorca). Un decembrie roșu atunci, roșu înflăcărat, roșu aprins, roșu sângeriu. Nu de la roșul costumului lui Moș Crăciun de acum (pe atunci Moș Gerilă), ci un roșu însângerat, de la martirii.
Începutul, știe întreaga lume, a fost în Timișoara. În 16 decembrie, în Piața Maria, când Ion Monoran, rebelul poet, a oprit tramvaiele, să se oprească acolo circulația și să vadă că e momentul manifestațiilor, al revoltei deschise. Atunci ori niciodată! Nu mai poți garanta cât e adevăr și cât e legendă, dar important este că Ion Monoran a devenit simbol al începutului Revoluției la Timișoara, ca Prometeu care cu flacăra în mână aprinde focul și incendiază Olimpul, ca și cum în pieptul lui de grizzly ar fi strâns toate inimile și lacrimile neplânse ale martirilor.
Autentica cinstire a Revoluției, deplină și curată, a fost cu adevărat prin deschiderea acestui festival care-i universalizează numele, Festivalul Internațional de Poezie „Ion Monoran”. Prima ediție a coincis cu această comemorare. E drept, nepermis de târziu, după 30 de ani. Dar, când Dosarul Revoluției rămâne deschis și încă nerezolvat, scăldat rușinos în apele minciunii, acest festival e prima mare victorie prealuminată în numele lui Ion Monoran și al armatei lui de îngeri martiri de acolo de Sus, al Libertății câștigate pe drumul cristic al Troiței: Piața Maria – Catedrală –Balconul Operei.
Cum orice minune ține trei zile, ei bine, minunea Festivalului a ținut trei zile, 14-15-16 decembrie, chiar la datele când a bătut gongul Revoluției de trei ori. Nu știu cum va evolua Festivalul, l-aș dori cât mai cuceritor de la o ediție la alta! Sigur va fi al poeziei de toate sortimentele, clasice, moderne și postmoderne, ori experimente, diverse „post-” la diverse „-isme”, made in România și Made in Străinătate (à l’Étrangère!)
Dar această ediție a fost cu strălucire (garantat 100%) a lui Monoran și a Revoluției.
Ca director al Festivalului, persoana care a luat taurul de coarne în final, n-a fost vreun toreador macho abonat la balconul Operei, ci o femeie, nu prea înaltă, ca statură și nici prea gălăgioasă VIP, ci modestă și perseverentă, ducând greul evenimentului pe umerii-i delicați, ca o Antigonă a memoriei lui Ion Monoran, anume Loredana Târzioru, președintă a Asociației Memoriei Culturii (și director artistic al Editurii Brumar). Alături, fiica lui Ion Monoran. E drept, în echipa de susținere au fost muschetari de forță, precum versatul organizator de festivaluri Robert Șerban, ori șarmantul cozeur Marcel Tolcea și poeții prieteni, mai mult sau mai puțin leat cu Ion Monoran. Doar stare indusă de acorduri muzicale se mai compară cu starea de transfigurare creată de rostirea unor versuri șamanice. Această simbioză chiar a fost realizată în fiecare zi. În prima seară, versurile au alternat cu piese de Chopin, la pian, cu Alex Reisz și melodii la chitară clasică intrepretate de Ion Dorobanțu. Prima seară, de înaltă ștachetă valorică, a fost a poeților invitați, optzeciști ori apropiați Timișoarei și generației lui Monoran, a oaspeților din Oradea (Ion Moldovan), Cluj (Ruxandra Cesereanu,Virgil Mihaiu), București (Florin Iaru, Dan Mircea Cipariu, Ioan T. Morar), Arad (Andrei Mocuța , un Mocuzin purtător de cuvânt și al tatălui său, Gheorghe Mocuța, optzecist plecat la întâlnire cu Monoran) etc.
A doua seară, lansări de carte și program de Performance.
A treia seară, prietenilor poeți din urbe, Șerban Foarță, Adrian Botnaru, Petru Ilieșu, Eugen Bunaru, optzecistul uitat Vasile Rodian etc. Și, finis coronat opus, chiar și a patra zi, clasicul regal poetic din tramvai („Un tramvai numit dorință”)
Festivalul are și o carte-program, cu câte un poem din toți poeții invitați și cu versuri de Mono, traduse în engleză și publicate în „Asymptote Journal”. Cum festivalul este patronat de Mono (insurgentul care a scris la Europa Liberă și a încercat să treacă fraudulos frontiera, în același timp poetul cu o prezentare triumfală în revista „Amfiteatru”, din Capitală, făcută de Dinu Flămând, arată V.Marineasa în prefață), cartea are titlul inspirat, printr-un joc lingvistic, „Mono Log”, un fel de „Cuvânt despre Mono” și întreaga sa pleiadă de revoluționari.
În cotidianul „Timișoara” (din joi, 9 decembrie, 1993), conspectam o ședință a cenaclului „Cora”, vineri, 3 decembrie, un Te Deum unic, la ceas cristic de colinde, al prietenilor pentru Monoran, cel plecat cu o zi înainte spre alte vămi, într-o unică Mono-vibrație, simțind că nicicând n-a fost o absență mai neabsentă, iar cuvintele întrupate mai astrale. Transcriu cuvintele de încheiere ale articolului: „Pentru un Robespierre al Revoluției timișorene, pentru un Rimbaud al poeziei timișorene, un Recviem de Poezie, sub semnul versului lui Nichita: «prietenii tăi (…) plâng/ cu lacrimi silabice, de colindă…»”. ( Nichita a fost cel care, în 1990, în memoria eroilor Revoluției, a scos volumul cu titlul expresiv, ajuns sintagmă de folclor, „Cu viii și cu morții laolaltă”.) Alături de poemele prietenilor, sunt versurile scrise de Monoran (volumul său de poeme va apărea postum, „Locus periucundus”, la editura Marineasa, 1994 (editură Mecena, colac de salvare pentru optzeciștii paveldaniști cam faliți). „Cu vemea se îngălbenesc cu toții și devin/ dragi și surzi (nici un cu-cuc n-aud) voievozi cu plete/ gioconde prudent vesele prin academii/ dar cum îți spuneam Frumoasa mea Doamnă cu pieptul descoperit și în mare pompă/ înainte de moarte ne vom spăla de păcate/ c-un furtun”.