Finalul lui 2019 aducea pe lista festivalurilor literare românești un nou festival: Festivalul Ion Monoran de la Timișoara. Despre provocările primei ediții am discutat, înainte de pandemie, cu Daniela Rațiu, membru al restrînsei, dar puternicei, echipe organizatorice. Încă nu se știe ce va aduce finalul lui 2020, tocmai de aceea e bine să ne amintim, fie și doar de dragul conservării memoriei culturale, care nu prea interesează strategii naționali, cum era în vremurile „bune“, nelipsite de piedici de cu totul și cu totul altă natură.
Lăudabilă inițiativa de a pune pe harta, altfel plină de fel de fel de mese festive sub umbrele festivaliere, un festival Ion Monoran. Dintr-un motiv concret: cei 30 de ani de libertate au în poet un simbol real, care nu poate fi omis. Astfel, Timișoara adună deja al treilea festival literar (FILTM și LITVEST avînd deja identitate proprie). E clar că momentul a fost bine ales (30 de ani, cum ziceam, dar și Anul Cărții, cu un 2021 în așteptare, an decisiv pentru Timișoara culturală). A fost o idee venită anul acesta sau v-ați orientat mai din timp?
Daniela Rațiu
Ideea nu e nouă, discuția e veche în, să spunem, comunitatea scriitoricească din Timișoara. Cum bine știm, pentru cultură banii nu vin cu ușurință, nici cu foarte mare generozitate. Fiecare manifestare culturală organizată în contextul acesta economic dificil e un act de eroism, de inconștiență, pentru că, de fapt, trebuie să cîrpești lucuri pentru ca să funcționeze cît de cît decent. În ciuda faptului că Timișoara e pe lista orașelor care au „putere economică“, cultural se „cîrpește“. Ideea de a face acest festival nu e nouă, dorința nici ea nu e nouă. Loredana Târzioru, Asociația Memoria Culturii, împreună cu Robert Șerban, au luat taurul de coarne cum s-ar zice, ea a scris proiectul, l-a propus Asociației Timișoara 2021 – Capitală Europeană a Culturii, finanțatorul principal, și astfel s-a putut realiza prima ediție. S-a optat pentru luna decembrie avînd în vedere personalitatea poetului Ion Monoran, fundamental legată de Revoluția din Decembrie 1989, care a început la Timișoara. Ion Monoran este cel care, alături de alții, au împins faptele în ceea ce a devenit Revoluția. Și anume, pe 16 Decembrie, în fața locuinței pastorului Laszlo Tokes, care ar fi urmat să fie evacuat de Securitate din locuința ta, un protest mut s-a transformat în primul protest care a dus la declanșarea Revoluției, cu oprirea tramvaielor de către Monoran. Ideea festivalului este Literatură și Revoluție, iar luna decembrie e luna festivalului. Eu m-am alăturat echipei ulterior, cînd s-a trecut la organizarea festivalului și desfășurarea primei ediții. Cine se implică în astfel de manifestări știe că e un fel de mers pe fir întins înainte de festivalul propriu-zis și în timpul lui. Multe detalii, multe lucruri de făcut, logistică, confirmări, reconfirmări, mailuri, telefoane. Nu mi-aș aroga mai mult decît am făcut, astfel că aș spune că maestrul de ceremonii, omul care a dus greul, a fost totuși Loredana Târzioru, director de festival. Și asta pentru că, pe lîngă multele aspecte de organizare, ea a realizat și o antologie a festivalului, adică toți participanții și-au adus aportul „poematic“ la acest volum, conceput grafic de Loredana, plus reeditarea antologiei de poezie a lui Ion Monoran, ambele volume publicate la Editura Brumar.
Ce presupune logistica unui nou festival? Știind amploarea celorlalte două deja amintite, unde vă situați cu festivalul la nivel de buget și de public?
Multe detalii de luat în calcul, de armonizat. Primul pas e, desigur, să scrii un proiect, să ai o idee clară, să te asiguri că ai surse de finanțare, scenariul de desfășurare al festivalului care înseamnă invitați, public-țintă, locuri de desfășurare, cazare, transport, onorarii, și toate astea trebuie să funcționeze-ceas, pe cît posibil. Festivalul Internațional de Poezie Ion Monoroan e la prima lui ediție, nu a avut nici finanțarea unui festival de mare anvergură, pentru că manifestările de genul acesta se construiesc cu precauție, cu tact. Nu ai de rezolvat doar finanțarea, participanții, cel mai greu cred este ca, în contextul acesta național de cultura-un moft, cultura-ceva marginal, ceva-neimportant, de care ne putem lipsi, să faci totuși pași mici de a recupera public, în afara celui care este fidelizat prin propriile preocupări culturale.
Festivalul, internațional, cu 30 de invitați, a propus un maraton de lectură și jazz, lansarea antologiei MonoLog, făcută cu textele invitaților, un mic tîrg de carte, proiecția, în prezența copiilor lui Ion Monoran, a documentarului Omul care a oprit tramvaiele, chiar și o lectură în tramvai. Iată, așadar, mize distincte. Cu toate acestea, Robert Șerban, președintele festivalului, scria în Banatulazi.ro că: „nu s-a bulucit lumea să asculte poezie, să ştie mai bine cine a fost Monoran, să vadă scriitori în carne şi oase, să-i asculte, să discute cu ei. Nu am recunoscut în public nici un profesor de limba şi literatura română. Nici elevi de liceu, îndemnaţi de dascălii lor să vină la festival, nu am văzut“. Vechea problemă legată de public, deși formatul festivalului, ca și momentul ales pentru desfășurare ar fi trebuit să reprezinte un stimulent. De unde această ruptură între literatura reală și cea osificată, clasicizată? Cum îți explici lipsa curiozității din partea publicului tînăr? Chiar să conteze doar promovarea agresivă și să nu regăsim în școală un aliat cultural pe măsură?
Ceea ce a declarat Robert Șerban este real, fără nici o exagerare. Din păcate, climatul de corupție generalizată din România ultimilor ani a împins cultura la margine. Cultura/educația sînt subvenționate, marginale, inerțiale. Promovînd non-valoarea, derizoriul, impostura, lipsa de etică și morală, obții ceea ce vedem astăzi. Da, cultura este un act de eroism. Ceea ce e trist. Cu toate astea, ideea e că nu trebuie să fim obsedați de număr, de cantitate. Cred, sau vreau să cred, că, pînă la urmă, suprasaturarea asta de trivial/impostură/subcultură va duce la o reîntoarcere spre ceea ce e important cu adevărat. Da, e trist că școala e absentă din peisajul cultural.
Cît ai lucrat la Omul care a oprit tramvaiele? Cu siguranță ai descoperit multe aspecte noi legate de subiect. Ce ne poți dezvălui?
Nu am descoperit mari adevăruri în afara celor știute, eu doar am „ordonat“/arhivat vizual povestea lui Ion Monoran, am făcut legătura vizuală/metaforică dintre/între literatură, biografie și revoluție, pentru că există o legătură fundamentală între cuvînt și libertate. Dar am descoperit mai degrabă faptul că eram rupți de lume înainte de 1989, că trăiam într-o închisoare, îți dai seama din faptul că sînt extrem de puține materiale video, foto, despre Ion Monoran, despre viața noastră așa cum era, în afara propagandei ceaușiste. Totul era de o falsitate cutremurătoare, dacă privești cu ochii de azi.
Desigur că rămîne poezia în urma lui Ion Monoran, creația sa. Probabil că în contextul Revoluției din 1989, a rolului pe care Monoran l-a avut, rămîne backgroundul acestuia – documentele de la CNSAS, faptul că în liceu acesta a dorit să fugă din țară, că nu a apucat să facă asta, că a fost anchetat, că apoi a fost exmatriculat. Că acest fapt i-a afectat viața, că a ajuns să facă Armata în Batalion disciplinar, asta însemna muncă grea, soldat alături de alții care aveau probleme cu legea, de drept comun. Cu un astfel de dosar nu a putut să ajungă la facultate. Frecventa Cenaclul Pavel Dan al Casei Studenților, era unul dintre membrii de bază, chiar dacă nu era student, dar era parte a literaturii române. Rolul lui era important în acest cenaclu, în comunitatea scriitoricească, în ceea ce numim literatura anilor 80.
Ce vă propuneți pentru 2020 cu acest festival? O antologie Monoran? O reeditare? Un concurs? Un format mai interactiv?
Antologia Monoran s-a bifat, deci, iată, un obiectiv deja a fost atins. Sper să mă alătur echipei și pentru următoarele ediții. Sînt cîteva idei care s-au reliefat deja, dar este prematur a vorbi despre ele. E mult prea devreme pentru a le devoala. Pentru prima ediție cred că emoția a fost starea principală trăită de scriitorii invitați, de participanți, emoția mai ales resimiță de cei care i-au fost alături lui Monoran, care l-au cunoscut. Ca de exemplu, lectura susținuă de Ruxandra Cesereanu, poemul citit de ea, dedicat lui Monoran, evocările ei, au fost foarte tulburătoare. Evocările lui Ioan T. Morar, Viorel Marineasa sau Marcel Tolcea. Chiar cuvintele de început spuse în debutul festivalului de fiica lui Ion Monoran, Oana Monoran, au fost pline de emoție. Deschiderea festivalului sub semnul emoției care a fost prezentă pe tot parcursul desfășurării.
Există în acest moment o stradă Ion Monoran în Timișoara. Poate se va face ceva acolo.
Da, în Timișoara există strada Ion Monoran, lîngă Galeria Jecza, în apropierea de Calea Martirilor, acolo unde un dispozitiv al Armatei Romîne, tancuri și soldați înarmați, a tras în populație în data de 17 Decembrie. S-a lăsat cu sînge, cu morți.
Ion Monoran
Fiind un festival legat de Revoluție, e clar că și mesajele/textele participanților au fost în ton cu evenimentele de acum 30 de ani. Practic, vorbim despre un festival al memoriei și al civismului. Veți include pe viitor și alte momente cheie din istoria noastră în program sau e prematur să vorbim?
Da, poetul Ion Monoran este fundamental legat de Revoluție, creația sa, poezia sa, stă sub semnul interogației, a acțiunii, a întrebărilor, a revoltei. Așadar, aceasta este esența acestui festival care, sperăm, va avea viață lungă. Literatură și Revoluție.
De cîți oameni a fost nevoie, organizatoric vorbind, să pregătească acest festival? Alții apelează la voluntari, aici, ținîndu-se cont de mesaj și de personaj , ar fi trebuit să fie voluntari din proprie inițiativă. Veți face un apel de voluntariat la viitoarea ediție?
Pentru prima ediție, echipa a fost una extrem de restrînsă. Cum este un festival la început și cu un buget nu foarte mare, pentru început ne-am descurcat cum s-a putut. Dar am speranța că va evolua, va crește, așa cum spre exemplu s-a întîmplat cu Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara sau LitVest-ul, ambele au în spate 9 ani de existență, am văzut cum au crescut an de an, cum și-au fidelizat un public, reușind să crească. Probabil că ediția a 2-a va fi mult mai extinsă, cu o echipă care va fi ajutată de voluntari. E destul de complicat să transpui un festival de pe hîrtie în realitate.
Cum au reacționat invitații străini?
Căderea Cortinei de Fier, a Zidului Berlinului, a blocului comunist, a Revoluției sîngeroase din Decembrie 1989 din România, izbucnită la Timișoara, sînt parte a istoriei Europei, pagini importante grevate în memorie, iar poeții/scriitorii sînt cei mai sensibili la această memorie, la confruntarea cu această istorie. Da, a fost emoționant pentru ei, și acesta este un adevăr, nu o propoziție aruncată în neant.
Sursa: https://www.observatorcultural.ro/articol/cultura-este-un-act-de-eroism-ceea-ce-e-trist/